Recenzie: Aquamarine

 de Alice Hoffman
   Notă: 2

      Atunci când Claire și Hailey o găsesc, după o furtună, într-o piscină, pe Aquamarine, o sirenă care s-a îndrăgostit recent de un băiat, vara lor tristă din cauză că e ultima petrecută împreună, se transformă într-o aventură în care trebuie să ascundă coada sirenei și apetitul ei diferit, să reușească să o facă să înțeleagă cum se comportă oamenii și, de asemenea, să repare inima frântă a sirenei răsfățate și încăpățânate.
      Ele încearcă să unească inima lui Aquamarine cu a băiatului de care aceasta s-a îndrăgostit, și să o ajute să își stăpânească sentimentele de extaz, iubire și emoție care o copleșesc în preajma lui și o fac aproape să se dea de gol. Dar cum va rămâne cu prietenia celor trei, când vara se va sfârși?



      Extrem de ușor de citit, în maxim câteva ore, cu amuzament și ,,probleme” specifice primelor îndrăgostite, expunând gândirea unor liceene, Aquamarine vine cu o notă de prospețime și divertisment în biblioteca cititorului, cu o acțiune simplă, care nu trezește vreun alt sentiment puternic, în afară de umor, ceea ce poate face cartea să fie puțin plictisitoare, chiar o pierdere de timp pentru persoanele care doresc să citească ceva serios și original, cartea neavând mai mult de 150 de cuvinte pe pagină, și aducând foarte mult cu celebrul serial pentru tineri, H2O.


      Câteva citate:

,, Scoase din rucsac o conservă de ton și un clește pentru desfăcut conserve, pentru că își amintise că și sirenelor li se face foame.”

,, Fără apă sărată, îi explicară ele, pielea ei avea să se usuce curând, chipul avea să i se întunece la fel ca nisipul, frumoasele ei plete ar ajunge încâlcite la fel ca algele, iar coada și-ar pierde strălucirea. Deja timpul pe care îl petrecuse departe de ocean o făcuse să fie mai palidă, așa că acum, când se înfuria sau se îmbujora, chipul ei era mai degrabă argintiu decât albastru. Membrana fină dintre degete căzuse, iar mâinile ei arătau acum ca ale oricărei fete obișnuite.” 

,, - Nu o să plec până când nu fac cunoștință cu el.

   La chioșc, Raymond fluiera o melodie în timp ce ștergea tejgheaua. Aquamarine își lungi gâtul cât să audă mai bine, ascultând ceea ce în mod evident era pentru ea cea mai minunată melodie pe care cineva avusese vreodată norocul să o audă pe pământ sau pe întinderea apelor.

  - Of, suspină ea cu ochii la Raymond. Coatele i se odihneau pe marginea bazinului și ochii albaștri ca marea erau visători. ”

      Tu ce ai simțit când ai citit această carte?