Notă: 3,5
Penelopiada este o variantă modernă și deosebită a unei cărți cu mituri și legende ale unei epopei, în care aflăm faptele dintr-o nouă perspectivă, însuflețită de imaginația și vocea interioară a autoarei.Povestea cărții este povestea lui Odiseu, mai exact povestea de iubire dintre Odiseu și Penelopa.
Faptele sunt relatate din perspectiva Penelopei, soția lui Odiseu, care stă acasă și îl așteaptă, și trece prin toate acele obstacole, cu inteligență, viclenie, loialitate și demnitate. Cuprinde informații din Odiseea a lui Homer și din mituri și legende ale Greciei, marii eroi și zei fiind numiți și în această operă.
Plăcerea lecturării acestei cărți este dată de darul vorbirii al autoarei, care relatează frumos, armonios, sentimentele sale, și, fiind o voce feminină, sensibilitatea este crescută în percepția faptelor. La fel ca epopeele, această carte ne este cântată parcă, având jumătate din capitole intercalate, cu care alternează cele povestite de Penelopa, ,,cântate” de Cor, unde aflăm despre starea lui Odiseu din vremea aceea, la fel cum Penelopa afla prin cântecele lirei. Cititorul simte, alături de Penelopa, privește și așteaptă alături de ea. Lectura e relativ simplă, limbajul este atrăgător, nu lasă loc de plictiseală, originalitatea fiind ingredientul de bază al cărții.
Cele peste 35 de volume de proză și poezie ale lui Margaret Atwood au fost traduse în zeci de limbi și distinse cu numeroase premii.
Câteva citate:
,,Tatăl meu a fost Icarius, regele Spartei, iar mama, o naiadă. Pe vremea aceea, fiicele naiadelor nu valorau doi bani; era plină lumea de ele. Totuși, nu-i nici o nenorocire să fii de origine semidivină. Mai bine zis, nu e o nenorocire imediată.”
,,Astfel, am pierdut spectacolul curselor. A câștigat-o Odiseu. Trișase, după cum am aflat mai târziu. Fratele tatălui meu, Tyndareus, tatăl Elenei - cu toate că, așa cum v-am spus, unii ziceau că Zeus era, de fapt, părintele ei - îl ajutase să o facă. El le pusese celorlalți pretendenți un drog în vin, care le încetinise mișcările, dar nu într-atât încât să-și dea seama; lui Odiseu îi dăruise o poțiune care avea efect contrar.”
,,Mă întindeam pe pat și plângeam, frământându-mi mintea ce să fac. Cu siguranță nu vroiam să mă căsătoresc cu nici unul dintre mânjii aceia imberbi și lipsiți de maniere. Dar fiul meu, Telemac, creștea - aproape că atinsese vârsta pețitorilor, mai mult sau mai puțin - și începuse să se uite la mine ciudat, învinuindu-mă pentru faptul că moștenirea lui era, practic, înfulecată.”
Care este părerea ta despre această carte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu