Recenzie: Inchizitorul

 de Mark Allen Smith

  Notă: 4

      Un thriller psihologic cu o lume întunecată și neașteptată, care uimește și chiar șochează, primul roman al lui Mark Allen Smith aduce în vederea cititorului aspecte și elemente uitate, care au existat în trecut și care sunt, acum, lăsate în trecut: Dacă tortura, în zilele de azi, ne duce cu gândul la trecut, apoi putem fi cu ușurință distrași, după lecturarea acestei opere literare nu doar că metodele de tortură dobândesc noi dimensiuni și puteri asupra minții umane, însă la menționarea acestora, o emoție puternică domină, cu iz de frică, fascinație și groază.
      Personajul principal, Geiger, un om care nu își amintește nimic din trecutul său, dar care, însă, are formate și dezvoltate competențele necesare unui inchizitor: are perfect însușite capacitatea de a recunoaște minciuna exact în momentul în care este spusă și metodele de tortură medievale pe care le consideră cele mai potrivite, influente și importante pentru meseria sa: recuperarea de informații

      Intriga începe atunci când Geiger, profesionist fiind, este solicitat să lucreze cu un copil de 12 ani, Ezra, împotriva principiilor sale. Din acest punct al cărții, Geiger devine protectorul băiețelului și începe maximul de suspans, cu urmăriri, conversații ascultate, pericole și mistere, și de asemenea o redescoperire de sine, în care Geiger își dovedește calitățile impresionante de autoprotecție, putere și rezistență mentală.
      Foarte neașteptat este deznodământul cărții, cu totul neașteptat. Este elucidat trecutul misteriosului inchizitor, care vine cu explicațiile asupra tuturor capacităților sale, a comportamentului, a pregătirii și a condiției sale fizice: cunoștințele asupra metodelor de tortură, instinctul de supraviețuire, recunoașterea minciunii, rezistența și existența în umbră.
      Informațiile prețioase și complexe din carte, decursul psihologic detaliat și bine pus la punct, metodele de tortură descrise, fiecare în parte pe parcursul lucrării sau la subsolul paginilor, transpunerea cititorului în lumea plină de suspans, inteligență, acuratețe și precauție, și acțiunea bogată și captivantă sunt elementele cheie din Inchizitorul, iar deznodământul neașteptat vine în încoronarea tuturor acestor calități, transformând cartea într-un film de acțiune care transpune în lumea torturii și a afacerilor ilegale, stârnind interes și impresionând, fiecare element cheie venind cu impact emoțional și mental asupra citirorului, făcând-o o lectură de neuitat.

       Câteva citate:

,,Geiger venise pe lume ca un om aproape complet maturizat - dar fără o vârstă precisă, atunci când șoferul unui autobuz îl scuturase ușor de umăr: Geiger dormea pe un scaun (...) la fel de străin pe cât îi erau oamenii pe lângă care trecea pe trotuarele orașului. Nu era decât un trup dureros plin de cicatrice, cu mintea perfect goală - o mașinărie umană fără card de memorie. Se baza numai pe instinct.”

,,Geiger își începuse pregătirea pentru această ocupație studiind intuițiile și deciziile fondatoare ale pionierilor. Anumite tehnici și metode erau foarte eficace: Obicetele ascuțite (...) Încarcerarea și presiunea (...)  Încătușarea și întinderea (...). Foarte utile au fost și numeroase alte unelte, de la cele mai simple, precum cleștele pentru smuls unghii, la cele mai complexe, precum <<para>>, o unealtă alcătuită din două bucăți de tablă rotunjită, prinse cu o balama - și, 

de multe ori, foarte frumos gravate - care se introducea în vaginul sau în anusul celui torturat și era deschisă cu ajutorul unui șurub cu mâner. Catalogul metodelor și uneltelor era foarte variat: roata de tortură, atârnarea cu mâinile încătușate la spate, presa pentru cap, laba de pisică, tubul cu dinți de crocodil, atârnarea în țăruș. Toate acestea și multe altele fuseseră inventate înainte de Revoluția Industrială, iar Geiger ajunsese să-și dea seama că practica torturii nu era o anomalie.”

 ,,Muzica se revărsa peste el, iar fiecare notă îi exploda în minte sub forma unei picături radiante de lumina colorată, care lăsa în urma sa o dâră ce se ștergea treptat, precum o stea ce cade de pe cerul nopții. Putea chiar să și simtă gustul sunetelor - fiecare instrument și fiecare ton îi lăsau o aromă diferită. Violoncelul desena în mintea lui dâre lungi, de culoarea acvamarinului, care aveau un gust dulce și răcoros, iar viorile împrăștiau linii roșii, cu gust de scorțișoară. Acum era în beznă. Trebuia să gândească.”

      Te invităm să ne spui și ce crezi tu despre această carte, în locul destinat opiniei tale!